Special Guest – Oana Filip
Luna ianuarie aduce la rubrica Speci
al Guest un om drag PRIME-ului: pe Oana Filip, membru alumni. În rândurile următoare, Oana ne povestește cum au contribuit la formarea sa oamenii pe care i-a avut alături. De asemenea, ne învață să luăm tot ce e mai bun de la persoanele care ne înconjoară.
Eseu personal
Avantajul de a avea fraţi mai mari
Am simţit mereu că sunt ocrotită, protejată de cei doi fraţi mai mari pe care îi am. De multe ori nu am rămas doar cu sentimentul, ci cu dovezi clare. Şi-au dat silinţa să mă ajute, să îmi ofere sfaturi de care poate nici ei nu erau convinşi, dar le rosteau cu atâta determinare încât îi credeai pe cuvânt. Când a fost vorba de certuri în faţa blocului, nu au intervenit niciodată. De câteva ori le-am reproşat că „nu îmi iau apărarea”, deşi ştiam sigur că acesta e unul din rolurile mari pe care le joacă o soră sau un frate. N-am primit nicioadată explicaţii care să mă mulţumească. Probabil m-au lăsat să înţeleg singură de ce procedează aşa şi nu altminteri.
Competiţie
E cuvântul care m-a însoţit tot timpul. De la vremurile în care învăţam în aceeaşi şcoală generală (+liceu) cu sora mea şi până astăzi, când încerc să ţin pasul cu lucrurile, proiectele şi oamenii care îmi plac. Dintre toate, cel mai mult m-a marcat comparaţia nesfârşită care se făcea între mine şi sora mea. Profesoara de matematică pe care o aveam era diriginta ei şi de fiecare dată când luam o notă mică la teză îmi spunea „Să te duci la Simona să o semneze, ai înţeles?”. Altfel spus, teama cea mare era să dau ochii cu ea şi să îi arăt lucrarea, nu cu ai mei părinţi. Bineînţeles că primeam o serie bună de reproşuri. Unele îmi sunt extrem de familiare şi astăzi. Rar mi se întâmpla să fie o zi în care să nu mi se spună că „Simona e as la geometrie”, „Simona a făcut un comentariu literar de toată frumuseţea”, „Simona merge la olimpiada de română”, „Simona este şefa clasei”, iar finalul suprem nu putea fi altul decât „Simona este şefă de promoţie”. Deşi e cu doi ani mai mare decât mine, pretextul legat de vârstă nu a contat niciodată. Eram ca ea sau deloc. După plecarea ei din şcoala generală (eu eram în clasa a VI-a), lucrurile s-au mai potolit niţel. Am mai fost întrebată de câteva ori dacă Simona mi-a făcut tema or ba, dar nimic mai mult. Începusem să câştig un pic de încredere şi ceva mai multă simpatie. În sfârşit, puteam respira normal.
Final fericit
Nici că se putea altfel. Astăzi, îmi dau seama că Malcom Gladwell are tot mai multă dreptate în cartea „Excepţionalii”. E adevărat, suntem un cumul de 5 caractere, ale oamenilor de lângă noi. Cred că regăsesc la mine ambiţia pe care Simona o avea la momentul respectiv, încăpăţânarea de a vedea dincolo de limite, tăria de a accepta provocările cu braţele deschise. Curajul mi-a intrat în cap şi în obişnuinţă de la fratele meu, pe care îl văd o dată la trei luni, iar la telefon vorbim doar câteva minute. Restul oamenilor (pun pariu că sunt mai mult de 5) rămân pentru mine şi le mulţumesc pentru încrederea şi seninătatea cu care îmi vorbesc.
Am ţinut morţiş să evit scrierea unui articol în care vorbesc de domeniul în care activez şi pe care PRIME Iaşi încearcă să îl facă mai bun. Cred până în pânzele albe că uneori e înţelept să ne gândim ce determină alegerile pe care le facem şi cum le putem valorifica.