Unde ți-ai uitat zâmbetul?

Bună, suflet drag! Cum te mai simți? De la o vreme, îmi pari cam dezorientat. Unde ți-a dispărut setea de viață? Ce s-a întâmplat cu motivația ta de a realiza lucruri extraordinare? Unde ți-ai uitat zâmbetul? Stai, nu-mi spune. Cred că știu, dar dă-mi voie să-ți împărtășesc o întâmplare pentru a te face să înțelegi mai bine.

Sfârșit de octombrie. Copacii s-au dezgolit aproape în totalitate sub bătaia vântului tomnatic. Cerul este sufocat de nori, iar starea apăsătoare se reflectă și pe chipurile trecătorilor care merg grăbiți și gânditori pe trotuarele din fața universității. La fel sunt și eu, îndreptându-mă spre chioșcul de bilete de lângă universitate. În partea dreaptă, pe o bancă, un bătrânel își așeza cu o deosebită grijă buchețelele de flori. L-am recunoscut. Era „nenea care vinde flori”, cel despre care am mai auzit vorbindu-se și pe care l-am mai zărit de câteva ori, fără a-i acorda, însă, prea multă importanță. Astăzi se întâmplă altceva. Îl privesc atentă cum atinge delicat fiecare floare și cum leagă cu grijă buchetele, temându-se parcă să nu le frângă. Gesturile lui îmi stârnesc emoții. Vreau să îl descopăr.
Mă abat de la drumul meu și ajung în fața băncii acoperite cu flori. Pentru că nu găsesc o metodă mai potrivită de a începe o discuție, îl întreb la ce preț sunt buchetele. Simt că trebuie să-l iau pe cel mai scump, chiar dacă portofelul meu nu e întocmai de acord. Cu un zâmbet cald, bătrânelul îmi face cadou încă o floare. Îi mulțumesc și îl întreb emoționată dacă mă pot așeza lângă el. „Sigur!”, îmi răspunde și îmi face loc printre flori. Imediat, acesta îmi vorbește de parcă am fi prieteni de-o viață. Discursul lui începe cam așa: „Iisus a spus să îi iubim pe ceilalți ca pe noi înșine. Dar cum îi iubim noi pe alții, dacă nici măcar pe noi nu ne iubim?”. Încerc să îl contrazic, spunându-i că poate problema oamenilor din ziua de azi e că se iubesc prea mult pe ei și uită de cei din jur. Primesc în schimb o privire ușor dezaprobatoare, după care mi se explică: „A avea grijă în exces de trupul tău, nu înseamnă că te iubești.”.

După o lungă serie de povestiri și lecții de viață, bătrânul se întoarce deodată și ridică din spatele băncii o pancartă. Citesc uimită: „Un zâmbet și o floare! Cadou de la TOMIȚĂ”. Îmi spune: „Uite! Asta am pus-o dimineață aici, lângă flori! Am oferit flori cadou. Oamenii voiau să îmi dea bani, dar eu le ziceam că nu vreau bani. Eu vreau să ofer zâmbete. Trebuie să mai facem și cadouri.”. Cred că, de-a lungul discuției noastre, am râs destul de zgomotos, deoarece am realizat că starea noastră de bine se transmite și trecătorilor. Tot mai mulți și mai veseli vin la Nea Tomiță și cumpără flori.
O tânără, fiind vizibil ,,afectată” de fericirea noastră, decide că vrea să cumpere, la fel ca mine, cel mai scump buchet iar, la final, mulțumeste și salută politicos cu formula: „O zi bună!”. Nea Tomiță o salută, apoi se întoarce spre mine râzând: „Unde e bună ziua? E plăcintă ca să vezi dacă e bună? Ai gustat-o? Poți spune «Să aveți o zi liniștită!», «Să aveți o zi frumoasă!» sau «Să aveți o zi fericită!»”.
După un scurt moment de tăcere, verific ora. Nici nu știu când au trecut cele aproape două ore. Puținele buchețele rămase la vânzare sunt dovada clară a faptului că a trecut ceva vreme de când sunt aici. Nea Tomiță, parcă știind deja că urmează să plec, mă întreabă: „Ei, te-am învățat câteva lucruri azi, nu-i așa?”, iar eu dau din cap aprobator, moment în care îmi dau seama că fața mea s-a blocat pe modul “smile” și că deja încep să mă doară obrajii.

Pentru că vreau să păstrez acest moment pentru totdeauna, îl rog să facem o poză împreună. Desigur, acceptă, iar eu mă mândresc că am reușit să imortalizez unul dintre cele mai calde și sincere zâmbete pe care le puteți vedea vreodată. Îi urez „O zi liniștită și fericită!” așa cum m-a învățat și mă îndepărtez. În cap îmi răsună vorba bătrânului: „Trebuie să facem oamenii să zâmbească!”. În drumul meu, zăresc pe o bancă o bătrână vizibil tristă și îngândurată. Îmi amintesc de floarea primită cadou de la Nea Tomiță, iar eu, ca o elevă ce a plecat de la oră cu lecția învățată, ofer mai departe floarea bătrânei, iar aceasta îmi mulțumeste cu un zâmbet sincer și o strângere caldă de mână.

Acum, când povestesc despre întâlnirea mea cu Nea Tomiță, sufletul meu se încarcă cu gânduri pozitive, iar ochii mei cu lacrimi de fericire. Revăd poza cu noi doi și realizez că ochelarii noștri sunt aproape identici, dar cu siguranță el are o perspectivă mult mai clară asupra lumii și asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Am citit recent într-un articol că oamenii nu apar întâmplător în viața noastră și că există patru tipuri de oameni pe care îi putem întâlni: oameni care ne trezesc, oameni care ne reamintesc, oameni care ne ajută să ne dezvoltăm și oameni care rămân. Pentru mine, Nea Tomiță face parte din prima și a treia categorie de oameni. Cei care ne trezesc sunt oameni care nu stau mult în viața noastră. Ei vin, ne aduc aminte de drumul nostru, de misiunea noastră și, în cele din urmă, pleacă. Universul ne trimite astfel de oameni pentru a ne aduce aminte de obiectivele pe care trebuie să le atingem. Cei care ne ajută să ne dezvoltăm sunt oameni extrem de rari, ce apar în momentele cheie, atunci când avem cel mai mult nevoie de ajutor.

Ei bine, acum ai aflat și răspunsul la întrebare. Zâmbetul tău este la cei care te înconjoară. Tot ceea ce trebuie să faci este să te apropii de ei și să împărțiți fericirea care se află chiar sub nasul vostru!

Iasmina Naiță

26231471_1398691213574997_4794283730067292017_n

Anunțuri