Poate sunt eu mai naivă…

Noul an m-a surprins într-un moment al vieții în care se pare că am uitat să apreciez ce am. Am uitat să îi spun mulțumesc mamei pentru desaga încărcată de trudă pentru mine. Am uitat să prețuiesc faptul că familia se ascunde uneori după minciunile care șoptesc că atunci când nu mai pot, tot mai pot un pic și asta tot pentru binele celor dragi. Am uitat să îmi iubesc prietenii în momentele cele mai importante, când nu sunt cei mai iubibili.

Nu mă regăsesc neapărat pe linia de plutire cu speech-urile motivaționale and co., drept urmare, nu voi transforma acest articol într-unul de acest gen. Cred însă că trebuie să ne automotivăm prin dorința de a fi mai buni, mai calzi, mai atenți, empatici și recunoscători cu persoanele pe care le iubim, prieteni, străini, colegi, oameni ai străzii. Căci, până la urmă, ce contează cu adevărat? Bunătatea care îmbracă forme multiple, cea mai specială fiind recunoștința.

Gratitudinea înclinată familiei va fi prezentată într-un mod discret și personal, cea pentru PRIME în scris, acum, aici: sunt recunoscătoare Asociației PRIME Iași din motive considerabile, însă cel elementar se definește prin „prietenie”. Mi-am convins cea mai bună prietenă să aplice pentru statutul de voluntar PRIME, iar drept recompensă, am întâlnit OAMENI care mi-au devenit prieteni pe viață.

0a44a5dfcddc4728c9df8a28470284f9

… și încă îmi place să cred în căldura unei îmbrățișări sincere ce te lipește ca un superglue de oameni, unui zâmbet ce fură alt zâmbet, unui mulțumesc ce sădește bucurie.

Semnat,

un membru al departamentului de PR

Sursă fotografie: Pinterest

 

Anunțuri